Keep me alive (4)

Am tresărit ca arsă când cineva a intrat furtunos în cameră și a izbit ușa.

-Ridică-te, repede, mi se adresă Ourson îngrijorat, lucru ce mă sperie.

-Ce s-a întâmplat?

-Au pus camere in grădină și ne-au auzit. Mă apucă de mână și mă săltă din pat. Sunt camere și aici. Nu avem timp să te îmbraci,mergi așa, și aruncă o privire lungă asupra mini-pijamalelor și mă trase după el, cu putere.

Începu să alerge repede, strângând-mi și mai tare mâna, pentru a nu-mi da drumul.Alergam cu greu, deoarece nu eram încălțată cu nimic  dar nu aveam de gând să mă opresc, să renunț. Sunt în stare să alerg si pe ace pentru a scăpa de aici. Mă uitam prin jur atentă iar atunci Ourson se opri brusc,fapt pentru care m-am izbit puternic de el. În fața noastră se aflau 3 tipi, înalți, masivi și s-au năpustit asupra noastră. Un țipăt asurzitor ieși din mine provocat de teama ce mă cuprinse, numai la gândul întoarcerii în acea cameră blestemată. M-am ghemuit la pieptul lui plângând iar atunci am auzit două focuri de armă. Am sărit brusc, examinându-l pe el , speriată de gândul că a fost împuscat. Însă, m-am cutremurat ușor când am văzut arma din mâna sa.M-am uitat la el,dar mă apucă din nou de mână ,trăgându-mă după el. Întorcând capul , am reușit să vad două trupuri golite de viață și pline de sânge ar al treilea tip ne urmări furios cu privirea.

-Ai sa-i omori pe toți care ne vor apărea în cale? Am țipat la el, urmându-l în continuare.

Se opri brusc și se întoarse cu fața spre mine.abia acum,când ne-am oprit,i-am putut simți tremurarea trupului,ce se clătina sub atingerea mea.

-Ei sau noi? Mă întrebă cu o voce groasă.

Întorc capul în spate,privind acei bărbați morți și încep să continui drumul, trăgându-l și pe acesta. Mai bine ei, decât noi.

-Unde vom merge?

-La tine acasă,îmi răspunse cu greu,din cauza oboselii.

-Cum? Nu putem merge acasă! Ne vor găsi imediat și îmi vor răni familia și prietenii.

-Nimeni nu știe unde stai.Eu te-am găsit. Și iar se opri brusc,fapt pentru care a trebuit să fac forșat un pas în spate, căpătându-mi cu greu echilibrul.

Au apărut alți tipi dar nu aveam timp pentru a sta în loc.

-Nu vă apropiați.Ii amenință cu arma pe asistenți pentru a ne strecura printre ei. Unul încercă să-i ia arma,dar sfărși cu un pumn in falcă și cu un glonte in picior.Cu siguranță alerga mult mai repede decăt mine. Mai mult săream iar la fiecare cotitură, aproape îmi zdrobeam umărul de perete.

-Mai rezistă puțin,nu mai avem mult!

-Ar fi bine , deoarece presimt că în curând îmi vor ceda picioarele.Și… am început eu să vorbesc printre gâfâieli,pentru a nu fi așa plictisitoare evadarea  din acest loc, excluzând niște morți de prin urma noastră, tu i-ai pus pe acei tipi să mă răpească în halul ăla? Ești sigur că ei nu vor spune nimic?

-Da, și da.

-De ce?

-Pentru că sunt morți! Doctorul a pus să fie uciși. Mai ai multe întrebări pentru acest moment? Taci și fugi mai tare, ca vorba ne încetinește,izbucni nervos.

Am tâcut din gură.Avea dreptate.Abia dacă mă puteam ține pe picioare și mie îmi ardea de stat la taclale.Plus că niște gloanțe așteptau să ne nimicească.

-Trebuie să sărim acel gard. Crezi că poți?

-Dacă aș fi fost superwoman, poate. Cum dracu să urc acel gard? Țip cât mă ținu gura. Împușcăturile s-au oprit iar când privesc în spate, mi-am dat seama că eram departe de acei călăi. Nu degeaba am simțit că îmi voi lua zborul. Ne-am oprit iar când am ajuns în fața gardului. Brunetul îmi eliberă brațul și își împreună palmele, pentru a-mi  putea strecura picioarele și să mă  pe acest gard imens. Am reușit cu greu să ajung în vârf, noroc că a avut puterea de a mă arunca putin; și aproape că mi-am rupt piciorul la aterizare.Se pare că am putut, într-un final. Am auzit din nou focuri de armă iar Ourson nu ajungea în vârf.

-Ourson, ești bine? Ce faci?!

-Stau la soare, îmi răspunde ironic când a ajuns în vârf, cu fața umflată și roșie. Și-a dat drumul de sus, picând în picioare și după în șezut. Se ridică repede iar când și-a dat geaca jos, am văzut numai sânge.

-La dracu, ești bine? Ma apropii speriată de el.Nu,nu ești bine, mi-am răspuns tot eu la întrebare, începând să tremur de spaimă.Ești rănit,soptesc după ce i-am văzut rănile când se dezbrăcă de geacă.

-Nu am nimic, se aprope de mine și mă îmbrăcă cu geaca. Mă apucă din nou de mână, mă sărută fulgerător pe frunte după care am început din nou să alergăm.

Nu știu cum am ajuns la motocicletă sau cum m-am urcat pe ea, deoarece gândul mi-a stat numai la acel sărut. Cert e că acum ne aflăm pe o autostradă, departe de acel loc, rugându-mă să ne fi pierdut urma. Am stat lipită de el, înțepenită de frică, cam vreo trei ore, până am ajuns acasă, în orașul meu. A încetinit, conducând cu o viteză moderată. Am încercat să-mi ascund cât de mult am putut fața , să nu mă recunoască cineva.Nu de alta, dar nu aveam nevoie de o știre pe la Tv că am revenit și să mă vadă și o lume întreagă în boxeri.

Încetul cu încetul ne apropiam de casă. Cunoșteam drumul. Ne apropiam de locul unde îmi petreceam aproape toate serile, acolo unde se aflau mereu cei ce îmi țineau companie, cândva.Fiindcă se afla aproape de curbă, am putut să văd totul mai clar când a încetinit. Stateau în fața barului, râzând toți, veseli. Roque a fost primul care m-a văzut. Fața sa căpătă o nuanță de uimire și imediat toți s-au întors dar eu eram deja departe, aproape de casă. După câteva minute a oprit motorul dar eu nu m-am clintit. Corpul îmi era tot amorțit, paralizat.

-Ești bine? Poți să-mi dai drumul? I-am ascultat întrebarea și am lărgit strânsoarea, lăsându-l să coboare. Își încolăci brațele în jurul meu și mă ridică cu grijă de pe motociletă. Cu fiecare pas care-l făcea, îmi descopeream frumoșii copaci din grădină, care-i aveam pe lângă trotuar: lilieci, cireși și caiși. Nu puteam intra în brațele lui în casă.Trebuia să o fac pe propriile picioare.

-Poți să mă lași jos,am murmurat obosită. Vreau să intru pe propriile puteri.

-Ești sigură? Mă întrebă din nou îngrijorat. Am dat din cap și mă pregăteam să mă țin pe  picioare. Spre mirarea lui, am avut forța de a rezista. Am făcut câțiva pași dar zgomotul din spatele casei mă facu să mă opresc. Mi-am schimbat direcția iar cu teamă înaintam. Nu știam ce să fac. Înaintam fără să gândesc, cu inima cuprinsă de teamă. Dacă această bucurie nu va dura mult? Dacă voi fi din nou luată de lângă ei? Am ajuns în dreptul lor iar după câteva secunde se făcu liniște. Mi-am făcut curaj și mi-am întors  fața spre ei.

Privirile șocate erau ațintite spre mine. Fratele și surioara mea făceau un mic grătar cu prietenii lor, printre care se aflau si Emmet cu prietena sa. Alix si Adelaine s-au năpustit asupra mea și m-au luat în brațe, aproape strivindu-mă. Au început să plângă, lucru care mă stârni și pe mine.Tare mă tem că a devenit o obișnuință.

-Aimee, nu pot sa cred! Am crezut că ai murit, încercă ea să se facă înțeleasă printre supine.

-Ești bine? Să mergem la spital? Interveni Alix și mai speriat.

-Oh, Doamne, și eu am crezut că am murit. Nici nu știți cât mă bucur că sunt acasă, cu voi. Nu-mi trebuie spital acum, ci voi.

M-au asaltat cu săruturi și m-au apucat ambii de talie.

-Nu vrei să te întinzi, surioară?Abia dacă poți ține ochii deschiși.Sau ti-e sete?Ti-e foame?

-El cine e? Ne intrerupse Alix, făcându-și acum datoria de frate.Prea multe întrebări pentru mine la ora actuală.Mi-am făcut ordine în gânduri,încercând să răspund.

-Vreau în pat,asta e clar. Am înaintat cu greu, încercând din răsputeri să mă țin pe picioare. Am pus mâna pe o sticla, nu știu dacă era goală sau nu, și m-am apropiat de Emmet. Să nu sunați pe nimeni. Nu trebuie să afle nimeni că am revenit acasă, mai ales autoritățile. Ah, și el m-a salvat, nu vreau să se dezlipească o clipă de mine, am șuierat printre dinți. Am ajuns în fața Millei, prietena lui Emmet , și i-am zâmbit. Când mi-a răspuns la zâmbet  ,am simțit cum mâna izbește cu brutalitate sticla de bere de capul ei, moment în care un țipăt ascuțit ieși din gura sa și alte izbucniri de la cei din jur. Am simțit nevoia să o mai lovesc o dată și am ridicat mâna dar a fost prea târziu deoarece, am leșinat